Aș vrea să vă vorbesc despre cum am reușit să supraviețuiesc atâta în timp. Multe din dunele surori ce au existat demult în lungul litoralului românesc au dispărut sub roțile sau șenilele buldozerelor, fiind acum stațiuni și plaje unde oamenii vin să se relaxeze. Din păcate, nu s-a ținut cont de frumusețea lor, de bogățiile naturale pe care le dețin și au fost șterse de numeroasele clădiri construite. Eu am rezistat mulțumită unei persoane cu viziune, care a creat aici prima Stațiune de Cercetări Marine din țara noastră, Profesorul Ioan Borcea. Chiar dacă este fondatorul oceanografiei românești, Profesorul Borcea a avut inspirația să îngrădească primul perimetru de Dune Marine încă din 1928, la 2 ani după ce a fondat Stațiunea Biologică Marină de la Agigea, care acum îi poartă numele. 11 ani mai târziu, în 1939, Biroul Științific al Comisiei „Flora României ” a luat hotărârea de a-mi acorda statutul de rezervație, printr-o decizie publicată în Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 142. Această decizie mi-a salvat viața și am putut să ajung până astăzi și să vă arăt un crâmpei de natură ce învăluia odată litoralul nostru.

Mai recent, în 2007, Comisia Europeană mi-a recunoscut importanța și am devenit arie naturală protejată de interes european, sub titulatura de Sit de Importanță Comunitară, ca parte integrată a Rețelei Ecologice Europene, Natura 2000.

După cum vedeți, istoria mea este lungă, dar lucrurile s-au petrecut lent, în trepte, așa cum sunt obișnuită să trăiesc. Dunele marine cunosc o dezvoltare lentă datorită presiunilor date de vânt, de temperaturi și de substratul nisipos sărac. Însă, uneori, pot avea răsturnări de situație răsunătoare, atunci când Natura, prin forțele sale, dezlănțuie furtuni ce pot modifica substratul, plantele și chiar speciile de animale.

Chiar dacă am fost protejată de legile românești și dunele nu mi-au fost luate, în anii ’60, când s-a decis construirea Portului Constanța, am primit o grea lovitură. Această investiție, benefică pentru economia oamenilor, mi-a anulat principalul prieten, vântul dinspre mare. Fără acesta, nisipul a început să se miște tot mai puțin și astfel dunele au fost colonizate tot mai mult, mai întâi de un mușchi – Polytrichum piliferum, care a redus temperaturile ridicate la care ajungea nisipul și a început să înmagazineze apa pentru perioade mai lungi. În perioadele foarte secetoase, acest mușchi se descompunea și contribuia cu substanțe nutritive în solul nisipos. Toate aceste elemente au condus la crearea de resurse pentru alte specii de plante, ce nu sunt caracteristice dunelor marine. Încet, încet, numărul lor a crescut, ajutat uneori și de unele persoane ce considerau că îmi vor face un bine plantând arbori pe nisipul meu. An după an, plantele din zonele învecinate sau cele aduse de mâna omului au început să îmi ocupe dunele și să elimine speciile mele dragi de nisipuri.

Așa că, dragi cititori, voi, oamenii, sunteți parte din natură, aici v-ați născut, ați făcut primii pași, aici pescuiți, înotați, vă bucurați de răsăritul soarelui, aceasta este casa voastră! Vă rog, nu o distrugeți, pentru a o putea lăsa sănătoasă și trainică pentru copiii voștri, pentru că alta nu am.